luna

Magarul rumega lenes o caramea (caramela?) si imi face semn sa scriu.

Eu nu prea am ce sa scriu, decat ca se intuneca foarte repede, ies de la birou si e deja intuneric iar zilele astea a fost o minunatie de luna plina.

Si pt ca veni vorba de luna, today’s trivia e ca in emisfera nordica (adica la noi) luna e ca o felie de pepene iar in cea sudica (adica la ei) luna e ca un zambet (sau ma rog, ca o incruntare, depinde daca creste sau scade). Pe invers adicalea, si sa ridice repede mana sus cine stia asta.

A, si inca ceva, in Tara Soarelui Rasare am auzit de povestea iepurasului care locuieste pe luna si face prajituri, desi personal mi s-a parut mereu ca luna seamana cu o fata de om. Iar daca noi si ei suntem in aceeasi emisfera, atunci cum vedem chestii diferite pe luna?

LATER EDIT: Pe principiul unde-s doi puterea creste, recunosc ca insemnarea de sus pornise intr-o alta directie, si dupa ce am facut niste cautari pe net, am dat-o cotita.

Adevarul e ca am vazut luna “invers” si in Peru si in Japonia (desi Japonia nu e in emisfera sudica).  Iar Monica, care observa luna din Mexic (deci tot in emisfera nordica)  a zis ca si la ea luna e ”invers”.

Concluzia mea e ca sau internetul spune prostii, sau luna nu stie pe ce parte sa se intoarca, sau ca Japonia si Mexic sunt in emisfera gresita…

usor tendentios cu tente de paranoia

Ca in orice familie, si in a mea a existat mereu un element reactionar, nu chiar o oaie neagra ci mai mult unul caruia ii fileaza o lampa. La noi e vorba de V, varul lui tata din Los Angeles care a cerut politic in State acum hat! ani, fugind din tara fara sa spuna nimanui.

Daca povestea varului V ar fi fost ceva interesant sau macar suculent, postul asta nu ar mai exista. Din pacate/fericire V a plecat convins ca il urmareste securitatea, desi nu a avut niciodata incidente. Nu a fost anchetat, nu a fost persecutat, totul calm si linistit in afara de ce e in capul lui V.

Asa ca si dupa 20 de ani, cousin Vinnie in continuare cand suna la telefon sa vorbeasca cu tata e convins ca securitatea asculta pe fir, nu trimite scrisori de frica sa nu fie interceptate, povesteste despre baieti cu ochio albastri care apar subit pe la colturi exact in calea lui si nu vrea sa vina in tara de frica sa nu nu i se mai dea drumul sa plece si tot asa….o viata fericia si plina de paranoia, cum s-ar zice.

Dar iata ca acum e intr-o companie selecta, si anume Madam Muller (de care recunosc, nu am citit nimic dar asta se va remedia). Articolul e de aici si iar bucatica care m-a facut sa scriu postul asta zice asa:

“In spring earlier this year I visited Bucharest, invited by the NEC (New European College). On the evening of the second day I had arranged to have dinner with a friend who, as we had agreed over the phone, came to pick me up from the hotel at six o’clock. As he turned into the street in which the hotel was situated, he noticed a man following him. When he asked for me at reception, the receptionist said he would first have to fill in a visitor’s form. This frightened him because no such thing had ever existed, not even under Ceausescu.”

No comment.

povesti frivole cu gaijini

Port la pantofi numarul 39, ceea ce am considerat mereu ca e o marime de bun simt – evident, pana sa ajung in tara Soarelui Rasare.

Ba din contra, am vazut la unele magazine cu profil afro-caraibean de aici ca vand pantofi special facuti pentru femei cu picioare de abanos, cu marimi intre 41 si 45 (45 poarta si tata, care are aprope doi metri, dar asta e alta poveste). Deci chestie de perpective, 39 e chiar delicat.

Si totusi, numai delicata, gratioasa si feminina nu m-am simtit cand invartindu-ma printre rafturi de pantofi ca o poveste de frumosi prin Tokyo nu am vazut decat masuri de papusi.

Doi cinci, va rog frumos –  zise raspicat gaijina in semi bocancii ei Merell catre vanzatoarea care arata ca scoasa din cutie (asta evident, dupa ce numarase pe degete, ca sa identifice doi-cinci si sa transforme marimea europeana in cea japoneza) .  Cu un zambet larg, larg  si cu glas abia susurat, vanzatoarea explica ca doi cinci nu exista in pantofii astia, dar ca poate vrea doamna sa incerce la etajul 4, unde sunt large sizes……

Asta da premiera, nu mi s-a mai intamplat sa simt ca cade tavanul pe mine de jena ca sunt trimisa la etajul cu masuri elefant. Pur si simplu, 24 jumate e cel mai mare numar in care se fac pantofii la ei, iar pe europence le poftim sa isi puna pofta in cui, cum ar veni. AS a rasuflat usurat, ce-i drept e drept bucurandu-se ca nu dau chiar de tot gaura in buget.

Per total, sunt constienta ca mi-as lua campii daca as trai intr-o lume atat de diferita. Ca batrana europa e o optiune convenabila si comfortabila. Cu toate astea, azi in pauza de pranz, in timp ce manevram cu betisoarele niste bucatele de sushi (nu, inca nu m-am saturat de orez) nu m-am putut abtine sa nu jinduiesc sa fiu si eu delicata, migniona si cu par negru, lung si lucios si sa imi permit sa experimentez cu moda ca si cum ar fi cel mai normal lucru din lume.

cultura

Joi seara, mare premiera mare de film romanesc chiar in buricul targului. Detalii aici.

Si evident, afland despre eveniment din pura intamplare am decis sa luam bilete si sa mergem. Noi, care nu suntem urbani, care mergem la film sa vedem transformers si sa ne umflam de pop-coarne. De data asta insa ne vom imbraca decent, ne vom inghiti teama/stresul de a ne intalni cu alti romani (e oare normal sa fii de 6 ani intr-un oras ca asta si sa fi cunoscut romani pe care sa ii numeri pe degetele de la o mana?) si ne vom culturaliza.

Asta da motiv sa imi pun pantofii magici. Si nu imi fac iluzii, dar daca cineva citeste si e prin zona…..

povesti cu doi gaijini prosti

Am revazut aseara Lost in Tran*lation (da, in continuare cred ca e un film prost) si ne-am tipat unii la altii ca nebunii uite, uite, e acolo, da, da, si in spate era aia, ia uite, ia uite unde sunt…..Cert e ca strazile in Tokyo chiar sunt un mozaic de reclame colorate din care nu intelegi nimic pentru ca nu le poti citi, chiar e incredibil de multa lume pe strada iar cand ploua majoritatea oamenilor au umbrele de plastic transparent case se vand la fiecare colt de strada.

In absolut toate magazinele cand intri esti intampinat cu un irasshaimaseeee! spus pe o voce subtire si lungit mult de tot, la inceput ridicam capul mirata crezand ca mi se adreseaza chiar mie, dupa o perioada m-am lamurit ca mai ales in magazinele mari vanzatoarele pur si simplu isi vad de treaba lor aranjand lucrurile in rafturi si din cand in cand scot cate un strigat de intampinare, asa, pentru cine a intrat in magazin in timpul trecut de la strigatul anterior.

Banii se intind cu doua maini si se pun ceremonios pe tavita special pregatita, nu ca unii, gaijini prosti, care au intins monedele spre vanzatoare direct. Iar culmea politetii am intalnit-o in trenuri, unde controlorul intra in vagon, se inclina si zice ca ma rog, o sa ne controleze acum biletele sau asa ceva, iar dupa ce a terminat, la iesirea din vagon se mai inclina o data intainte sa plece – toata lumea l-a ignorat, numai doi gaijini prosti s-au minunat absolut de fiecare data, in fecare tren, in timp ce isi aminteau cu drag de tupeul si atitudinea agresiva a controlorilor din Regat……

Unul dintre lucrurile bizare (dar cine le mai ia in seama) a fost lipsa magazinelor de suveniruri si mai ales lipsa standurilor cu ilustrate. O maslina, o atentie, o cana cu “asta e cea mai mare cana din londra” , un tricou cu steagul, un shuriken cu o gheisa pe el, un glob in care zapada de plastic cade peste o pagoda, adica un suvenir plin de kitch, asa cum se cade oricarui suvenir – pauza. Am vazut doar cateva locuri in care se vindeau obiecte de bun gust, un fel de “fondul artei”, frumoase, teribil de scumpe si pline de bun gust. Si eu, care cautam posterul cu o gheisa ascusa pe jumatate de umbreluta, din plastic smecher, in fata caruia daca te misti vezi cum gheisa itiface cu ochiul – exact ca cel de la etajul 3, de pe scara blocului, dintre ficus si balconul de la ghena – ah, ce vremuri…….

In alta ordine de idei, in toate camerele de hotel (si aici vorbim de cele de un standard mediu) ti se ofera un cos plin cu chestii de baie (periuta de dinti, pasta, crema, deodorant, bete de urechi si lame de ras), papuci (de camera si de baie) si halate. Halatele (numite yukata) sunt mai mult sau mai putin ca un kimono foarte bazic, cu desene specifice, cu cordon lat si absolut perfecte pentru ca aceiasi doi gaijini prosti sa se imbrace in fiecare seara in ele si sa isi inchipuie cum unul dintre ei e Toshiro Mifune si celalalt e Mikutso Cecurai (trebuia sa fiu Sailor Moon dar nu a fost sa fie).

In episodul urmator, despre multele si minunatele sunete ale strazilor japoneze, de care gaijinii se minuneaza teribil cand isi dau seama ce, cum si mai ales de unde vin.

povesti “ca din filme”

S-ar cadea ca magarul sa vina acum cu povesti din Tara Soarelui Rasare. Dar ma scarpin in cap si pe cuvantul meu daca stiu ce sa zic – sau cu ce sa incep. Greu de pus in cuvinte cat de diferit e totul. “ca in fime”, asta a fost motto-ul excursiei.

Itinerariul: Tokyo – Nikko – Matsumoto – Takayama – Nagoya – Kyoto – Nara – Himeji – Tokyo, 2 saptamani. Totul organizat de agentia de turism Magarul & Co., iar cine zicea ca poti sa cobori din tren si sa ceri la turist information sa iti gaseasca un hotel cred ca nu vorbea despre aceeasi tara.  Un tur destul de cuprinzator in care am incercat sa ingramadim cat mai multa cultura si istorie.

Totul a functionat ca uns, in afara de una bucata taifun care a trecut exact pe deasupra noastra si care a facut ca ditamai shinkansenurile sa stea pe loc o zi. Dar magarului nu ii pasa, magarul avea un festival de prin in Takayama si uite asa am ajuns sa vedem si autostrazile nipone si da, sincer, am crezut ca de la vant se rastoarna autocarul cu noi – in autocar fiind doar noi doi si soferul, pentru ca ceilalti calatori stateau cuminti pe fundurile lor acasa.

Nu am inca poze, dar cat de curand. Nu stiu cu ce sa incep sa povestesc, dar daca ar fi sumarizez pe scurt ar fi cam asa:

Tokyo e plin de lumini si reclame si zgaraie nori si m-a facut sa ma simt efectiv ca o musca beata, umbland de pe un trotuar pe celalalt si rotindu-mi gatul ca un girofar. Pe de alta parte, cartierul vechi e plin de casute mici unde miroase a alte vremuri iar templul budist cu a lui pagoda cu cinci etaje e, da, exact “ca din filme”…

Am facut plinul de temple si acum stiu clar diferenta intre cele shintoiste, care sunt pictate in rosu si portocaliu electric si la care bati de doua ori din palme ca sa trezesti spiritul si cele budiste cu statui ale lui Buddha ascunse in fum de betisoare parfumate. Ne-am simtit pe dinafara din punct de vedere religios dar nu se poate sa nu simti “ceva” lipaind in ciorapi pe podelele lacuite.

Nikko e fantastic si colorat si noi l-am vazut plin de ceata si abur de la padure si da, ne-am simtit ca intr-o alta lume.  La Nara sunt caprioare imblanzite peste tot, umbla printre oameni si stiu sa dea din cap multumindu-ti pentru biscuiti.

Kyoto e pasnic si calm si bland in lumina soarelui si are temple si gradini si locuri de vizitat de sa iti rupi vibramul de pe talpi. Am vazut padurea de bambus si da, chiar e de bambus si da, chiar e o padure, am vazut Templul de aur si da, chiar e poleit cu aur dar am vazut si Templul de argint, care vrajeala, e de lemn, extrem de dezamagitor, noroc cu gradina magica de nisip alb in care se reflecta razele de luna.

Cum spuneam, nu am poze inca si nici intentie sau chef  sa ma lansez intr-un jurnal de calatorie. Cu ce sa incepi cand vrei sa descrii un univers paralel?

revenind

Chestie de perspective, dupa 2 saptamani de Japonia, Londra mi se pare mica si gri si penibila. Ma gandeam azi de dimineata ca daca ar fi trebuit sa ma intorc in Bucuresti mi-as fi pus gatul pe o linie de shinkansen. Europa e peste tot la fel, batranul continent pare acum decrepit si blazat si extrem de gri.

Ma lupt cu diferenta de fus orar, mi-e sila ca m-am intors acasa si nu imi pasa de munca.

Doua saptamani in care nu am vazut picior de turist vestic. Zile intregi in care nu am vazut picior de caucazian, in care copiii ne-au aratat cu degetul :) Nimeni nu vorbeste engleza, sau vorbeste 10 cuvinte neinteligibile. Greseala noastra, am invatat sa intrebam in japoneza unde e X, ni se raspunde tot in japoneza, fara nici un efort sa ni se si arate. M-am simtit ca un elefant pe langa eleganta femeilor de pe strada si mi-am ros unghiile de suparare de cate chestii grozave am vazut de care nici pomeneala pe aici. Turisti vestici ioc, scolari japonezi in excursii cu profesorii din plin. Totul scris in japoneza, m-am uitat ca neko in calendar la toate, e nasol sa te simti analfabet.  

Doua saptamani intr-un univers paralel dupa care totul pare foarte gri si banal.

Go east

Anul asta o luam inspre est, iar mai la est de atat nu am gasit unde.

Eu ma duc sa vad de unde rasare soarele in timp ce magarul se amuza copios, pt ca tocmai si-a adus aminte cum ii spune la crap (decorativ).

Gone fishing.

pe ultima suta de metri

Numai maine nu-i poimaine iar eu in loc sa stau linistita ca omul, ma chinui sa fac toata treaba pe care trebuia sa o fac in ultimele doua saptamani, cand am stat cu ochii pe geam si am visat la coclauri.

Magarul da din urechi de nerabdare.

lost in translation

Acuma sincer, e vina mea ca exista o “Floarea de cires” in Tokyo si una in Kyoto? Ba mai mult, ca daca pui numele pensiunii-traditionale-fara-de-care-nu-se-cheama-ca-esti-turist in google, prima care apare e cea din Tokyo, iar siteul e, ca prin multe alte locuri, nu foarte user friendly?

In fine, cert e ca azi e luni, vineri plecam si Floarea de Cires nu imi raspunde la mailul prin care ii cer sa imi confirme ca numele meu apare pe lista pt o camera. Floarea de cires din Tokyo a raspuns, spunand ca nu, nu au habar de mine, pai sigur ca nu au daca eu am facut rezervarea la ceilalti, m-au trecut transpiratiile toata noaptea din cauza asta pana mi-am dat seama de greseala, iar acum cei la care am facut rezervarea cu adevarat nu raspund. Ii mai las pana maine si pe urma sun, ca nu stiu daca gasim banci in parc la Kyoto…..

Am o lista, de pe care tai diverse chestii, adaug altele. Concentrarea la munca (care in general e minima) acum e inexistenta, imi vajaie capul de planuri si nerabdare.

Numai maine nu-i poimaine si Floarea de cires ma ignora cu desavarsire.