invataturile lui Departe

Jump to Comments

Cineva, (surpriza placuta de altfel, astept continuarea), spunea cum aici lucrurile se intorc cu fundul in sus. Si cand spun aici, ma refer la perfidul albion. si cand spun lucrurile, ma refer la coordonatele dupa care esti obisnuit sa iti prelingi zilele.

Ce facultate ai terminat, de unde esti, cine ti-s prietenii, unde preferi sa mergi, la mare sau la munte, ce muzica asculti, te dai in barci sau te dai cu capul de pereti, lucruri de astea. Cunosti un om nou, din cateva intrebari iti dai seama daca ai cat de cat o baza comuna. Si desi asta e o atitudine complet superficiala, este totusi ceva care functioneaza. Functioneaza, isi serveste scopul de sita si cu asta basta, o trecem sub covor.

Ei bine, sunt aici de 4 ani. Da, 4 ani in august. Si sunt in masura sa spun ca la inceput e greu. E al dracului de greu, e al dracului de pierdut in spatiu totul, ai tot timpul senzatia ca trebuie sa cauti o balustrada, sa te apuci tovaraseste cu mainile de ea. Si incepi sa te exciti de orice legat de casa, te stresezi ca nu mai vorbesti asa de des cu cei de acasa, te agiti ca poate faci rost de TV, vrei sa fii la curent cu tot ce aveai acasa, ……. and breath. Asta e capitolul intai.

Capitolul doi, incepi sa te simti nici cal nici magar. Criza de identitate cand te intorci acasa si te simti stingher. Ti se pare aiurea. Nu prea ia subiecte de conversatie si te irita intrebarile "si acolo cum e?" – cu varianta hardcore "auzi, da tu ti-ai facut prietnei, ce faci tu acolo?" – hai sictir, ca parca acasa toata lumea are prieteni, si mai ales, daca muncesti ca un tampit de la 9 la 9, ai timp sau chef sa ii vezi. dar evident, e misto sa poti sa impungi un om unde stii ca doare.

Capitolul trei, incepi sa ai un scop aici. Poate iti gasesti un servici care sa iti placa, poate ti-ai pus cariera pe picioare, poate ti-ai gasit un locsor al tau. Incepi sa te simti impacata cu soarta, asta e, am o poala intreaga de lamai, unde naiba e storcatorul sa ma apuc sa fac limonada. Evident, cum ziceam mai demult, ti se intampla sa te opresti in mijloc de drum si sa te trosneasca peste ceafa un gand, un colt de trotuar, o banca in parc, un drum cu masina. Si te simti nevoita sa inghiti in sec. Chiar, asta e una dintre chestiile pe care le fac foarte des.

Nu incerc sa spun nici ca e greu nici ca e usor sa fii departe. Imi inchipui ca si acasa ca iti poate fi rau, asa cum iti poate fi si bine. Cand esti aici e pur si simplu altfel, si lucruile se intampla in alte ritmuri. Alti oameni, alte obiceiuri – si de multe ori iti vine sa te urci pe pereti pt ca nu esti de acord si ti si incranceneaza pielea pe tine de sila. Mi se pare insa important sa ai in cap doua idei: una – chiar daca ai minunatul pasaport cu minunata stema aurie, tot roman esti si stii si faci anumite lucruri altfel. si nu incerca sa vinzi castraveti cum ca a, da, eu de cand am venit aici gandesc numai in engleza, ba chiar si visez in engleza, ca e rasuflata faza. Si a doua, invata arta inghititului in sec, pt ca altfel cand esti pe Oxford street si faci un pas inainte, risti sa intri cu capul in gardul de la statuile de la Universitate.

 

(post scris fara pic de PMS, de unde aerul usor optimist)

4 Comments

Filed under Uncategorized